Marturie Istorica Pechea

Cercetând putinele documente ale vremii, deducem, cu usurinta faptul ca primii locuitori au avut conditia de oameni liberi, fiecare posedând anumite loturi de pamânt. Aceasta perioada a fost însa de scurta durata deoarece marii boieri i-au deposedat de pamânt, micile loturi intrând în componenta mosiilor. Pentru a cultiva pamântul, boierii au colonizat taranii, acordându-le locuri de casa si câte o bucata de teren agricol în câmp, obligându-i totodata sa le dea în schimb dijma si sa faca multe treburi la mosie.Pâna prin anul 1800, serdarul Ghita Cerchez, detinea mosia Pechea în suprafata de 13.850 ha dar el a fost nevoit sa-i vânda tot, printului Dimitrie Moruzzi, care avea în stapânire si alte mosii în comunele învecinate.Dar, printul Moruzzi si familia lui nu au reusit sa tina pasul cu vremea si prin anul 1887, întreaga mosie era înstrainata, suprafete mari de pamânt fiind cumparate de boierii Mares, Boiu, Dumbrava, Ghica, Dumitriu si multi altii, în loturi mai mici de pâna la 100 de hectare.Marii mosieri au exploatat aceste întinse suprafete de teren cu ajutorul arendasilor care, pentru a-si rotunji veniturile îi obligau pe tarani la multe munci neplatite (transportul cu carutele, clacile, dijmele), provocându-le mari suferinte. Din aceasta cauza au avut loc framântari sociale iar boierii au apelat în nenumarate rânduri la autoritati pentru a-i sili pe oameni la ascultare si supunere.Clacasii din Pechea nu s-au lasat însa intimidati si au continuat lupta mai îndârjit, unindu-se cu vecinii lor din comunele învecinate astfel ca în anul 1830, documentele vremii amintesc de o adevarata rascoala în satele din valea Suhurluiului. Valul de nemultumiri a crescut si în anul 1834, satele din sudul Moldovei erau din nou în „clocot”, iar autoritatile vremii banuiau ca tot raul porneste de la cei din Pechea care pareau a fi cei mai înversunati. De aceea i se cerea cu insistenta boierului Moruzi, care stapânea mosia, sa poarte discutii cu oamenii si sa-i linisteasca într-un fel, „povatuindu-i” ca numai astfel vor avea ceva de câstigat, pentru ca pechenii erau cei mai „îndaratnici”, dupa spusele lui Lupu Bals, trimisul stapânirii. Nemultumirile au continuat însa si prin anul 1842, printul Moruzzi a cerut stapânirii stramutarea unor tarani care s-au dovedit a fi „razvratitori si tulburatori ai linistii celorlalti locuitori”.Astfel taranii Radu Dimitrie si Nita Constantin au fost fortati si trimisi cu familiile în satul Todiresti din apropierea lasilor. Alta nemultumire i-a ridicat din nou pe tarani la lupta în anul 1859 când fii de tarani erau luati la oaste, folosindu-se ca metoda, asa-zisa „tragere la sorti”, de fapt o metoda prin care erau ocoliti fiii de mosieri.„Deie soldati cei ce au mosii! Deie boierii! De ce sa deie taranii oameni la oaste? Ei n-au nimic de aparat în aceasta tara!” erau strigatele de amenintare ale clacasiior. La Cudalbi, taranii din peste 40 de sate din împrejurimi s-au adunat si a fost nevoie de prezenta iui Mihail Kogalniceanu, primul ministru a acelei vremi, pentru a-i linisti!Anul 1864 avea sa le împlineasca un vis al lor si, prin Legea agrara, 237 de ciacasi au fost împroprietariti. Dar bucuria lor a fost de scurta durata pentru ca, loturile de pamânt primite se aflau la mari distante de casa si unii dintre ei au fost nevoiti sa renunte în favoarea boierilor sau sa le vânda taranilor mai înstariti, multi dintre ei ramânând din nou fara pamânt. Pentru ca acesti „palmasi” sa nu mai fie mereu „samânta” de revolta, în anul 1879, alti 574 de tarani din PECHEA si din comunele megiese au fost împroprietariti.Neavând însa vite si utilajele necesare pentru a lucra pamântul multi dintre ei se împrumutau de la boieri si astfel, în scurta vreme, pierdeau din nou pamântul în favoarea boierului, pentru ca nu-si puteau achita datoriile si ajungeau din nou, mai saraci de cum au fost. Raporturile dintre proprietari, respectiv arendasi si tarani, au fost reglementate de autoritatile vremii prin asa-zisa „Lege de învoieli agricole", unde practic li se dadea mâna libera mosierilor sa-i forteze pe tarani la munca.